„Happy!” este o comedie neagră inspirată de benzile desenate omonime și este cel mai trăsnit serial pe care l-am văzut de ceva timp încoace. Cu o premisă cel puțin… dubioasă, povestea are accente supranaturale, un personaj secundar imaginar și un protagonist al cărui rol susține toată șandramaua narativă și face o meta-trimitere deloc finuță la cele 12 sezoane petrecute de actor în pielea unui detectiv exemplar, în „Lege și ordine”.

Fostul detectiv Nick Sax (Christopher Meloni) a ajuns ucigaș plătit de ocazie, după ce a lăsat în urmă o soție (pe care o înșela cu partenera lui) și o viață petrecută încercând să curețe scursurile de pe străzile New York-ului. Nu i-a ieșit, așa că acum înoată printre ele: mafioți italieni cu nume de operetă (say it with me: Scaramucci!), angajații lor sociopați (ca Smoothie, un personaj delicios, desprins parcă din „Fargo”), evrei pasionați de Bingo și dealeri de arme și droguri cu nume ca Le Dic (’cause it’s French, get it?).

Omul nostru e alcoolic, singur pe lume (nu are pe nimeni și nimic, pe sistemul „Death Before Intimacy”), e jegos, cinic, morocănos și imposibil de ucis (băiatul nostru știe a se lupta), iar când un atac de cord îl pune la orizontală, într-o ambulanță, trezirea la realitate vine la pachet cu un asterisc: Happy (voce: Patton Oswalt), prietenul imaginar al lui Hailey (o fetiță răpită de un Psycho Santa Claus). Happy e un inorog albastru, plin de voie-bună și magie copilărească, un fel de Clopoțica copitată, care îl deranjează pe Sax ca un hemoroid vorbitor, dar îl convinge într-un final pe eroul nostru s-o caute pe cea mică.

 

Și călătoria în care cei doi ajung să creadă unul în altul, este simpatică foc. Da, povestea s-ar fi putut opri la un singur sezon, pentru că al doilea nu face decât să tie up some loose ends la finalul a 10 episoade mai slăbuțe decât prima serie de 8. Dar, per total, are o estetică de benzi desenate (fiecare episod conține o scenă de luptă în care personajele se crestează cu spor, împrăștiind sânge și creieri peste tot), Meloni se distrează de minune în pielea lui Sax (ceea ce te face să te simți și mai bine când te distrezi alături de el), iar scenariul pare a fi un fel de „Toy Story” meets „Die Hard”, on acid, care se hlizește de „The Real Housewives of…”, „Notting Hill”, Jerry Springer, naziști, ancient aliens și chiar  Dumnezeu (the ultimate imaginary friend).

 

 

Autor: Monica Buzea

Leave a reply

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.